Publicat de Ieir am stat mai mult de vorba cu o colega, abia intoarsa din vacanta si profitand de lipsa sefei am stat la o cafea prelungita apoi cu un pranz in cafeteria facultatii si ne-am distrat discutand diverse de prin copilaria si studentimea noastra. De exemplu, mi-am adus aminte cu mare drag de cum faceam la bunica unt la putinei din lapte smatanit si cum bateam cu sarg cateva ore bune pentru o strachinuta de unt galben ca ceara si incredibil de gustos. Asa de mult mi s-a facut pofta incat am inceput sa caut prin internet sa gasesc poze cu putineiul bunicii mele si dupa ceva minute de cautare in care eram din ce in ce mai trista ca a disparut instrumentul asta antic, am gasit pe un blog, al unei oltence, bineinteles (bunicii mei sunt tot din Oltenia) in care am descoperit minunea de putinei, ba chiar mai mult, si descris foarte frumos modul in care se prepara untul la putinei (puteti citi aici).
putinei pentru unt (Nico’s blog)
Si de ce m-am apucat sa povestesc despre asta? Pai pentru ca, printre alte povestiri, colega mea mi-a relatat cum a facut ea, prin 1991 cu un grup de vreo 13 amici, o excursie prin muntii patriei, si cum in prima zi si-au facut desfacut corturile pe malul unui rau, care in mai putin de jumatate de ora si-a revarsat apele… peste ei. Si cum au innoptat ei vreo 4 nopti in podul unui grajd al unei case dintr-un sat din vecinatate, asteptand sa se usuce corturile, hainele si lucrurile pe le-au spalat de noroaiele viiturii abatute asupra lor! Eh, si acum am ajuns unde voiam! Si anume la incercarea colegei mele de a-si lasa prietenii pe spate. Pai, in 1991 aparuse ca noutati culinare supele la plic, iar colega mea facuse rost de o gramada de pliculete din astea gandindu-se ca vor fi foarte bune pe munte, cu un pic de apa fiarta. Buun, deci se decide fata sa faca o supita la cana pentru toti prietenii ei din grup. Se duce pune mana pe o sticla aflata langa o damigeana cu tuica care mirosea puternic, varsa sticla in oala, o fierbe si face supa… instant! O imparte la lume, timp in care baietii din grup au inceput sa faca misto… fata gusta din supa si … surpriza! Sticla nu fusese cu apa cum crezuse ea, ci cu … tuica! Tin sa subliniez faptul ca a mea coleguta este din Satu-Mare, unde tuica e palinca si este mai galbuie la culoare! A simtit ea, saraca, miros de alcool, dar s-a gandit ca e din damigeana si nu din sticla pe care o fierbea ea vartos pentru supa! Si uite asa colega mea a devenit celebra pentru supa de tuica!
Bwahaha, Wanda nu se dezminte. Daca tot te-ai pornit povesteste si aia cu andrelele si priza, ca sa priceapa tot omul despre ce gen de fata vorbim.
Vladu'
foarte frumoasa povestea…pupici
weekendul trecut am fost la bunici si pe drum mi-am amintit de untul facut la putinei,doamne ce bunatate era……imi e dor de acele bunatati!
pupici
Your post took me back in time!
@ Vlad: eh, Vladule, povestea aia nu are nimic a face cu bucataria, dar pentru curiosi, am sa povestesc aici: prietena noastra, cam pe cand avea 4-5 anisori era racita rau si avea febra mare dar facuse o obsesie: voia sa scape de mama ei din camera si ce s-a gandit fata? A rugat-o pe mama ei sa se duca sa ia o cana cu apa pentru ca ii era tare sete, nici nu pleca bine mama-sa din camera, ca Wanda noastra se repede sa bage andrelele in priza! Era obsesia ei sa vada ce se intampla daca scormoneste cu andrelele si le indoaie bine acolo. Asa a gasit-o mama ei, din fericire fara sa fie electrocutata, dar cu curiozitatea satisfacuta!
@ Alialexa: multumesc 🙂
@ Andreea: asa e! Atatea bunatati stiu bunicile noastre sa faca!
@ Tania: I hope it was a pleasant journey 🙂
Apai supa aia chiar a fost ” tare „, ca osenii nostri nu se joaca cand fac palinca.
Seara faina sa ai.
Tare a fost! Inca isi mai aduc aminte prietenii ei de supa asta!
Poveste minunata, vom uita la blog-ul. Good weekend 🙂