Aventura „business”

Biletele de intoarcere din Romania le-am luat in oferta cu un up-grade de „clasa” si anume de la economy la … business. Ne-am gandit bine si pentru ca avem tot timpul discutii ca depasim cele 20kg prapadite per persoana, am zis heh, hai ca platim cei 100 de franci in plus pentru 10kg fiecare la cala si un extra bagaj sus in cabina. Ajungem noi la aeroport, facem check-in-ul si … surpriza! Avionul are intarziere 10 minute, dar ca ne invita frumos la „business lounge” in Otopeni pentru pranz. Stiind ca avem doar 50 de minute in Zurich sa facem transferul, intreb cuconita de la ghiseu, da’ ajungem la timp, nu? Ca e transfer scurt! Bineinteles, primesc raspunsul: cele 10 minute se recupereaza in zbor, nu va faceti griji. Mda, las ca stim noi! Au fost, intr-adevar recuperate in zbor, dar ne-am invartit cam 20 de minute deasupra Zurich-ului pentru ca a avut probleme tehnice si nu reusea sa faca calculatorasul sa faca aterizarea cum trebuie. Bineinteles ca noi am aflat ca are probleme tehnice abia dupa ce s-au rezolvat! Am simtit noi ca ne invartim ca ciorile in cerc, dar am crezut ca e aeroportul ocupat si nu ne lasa aia de la sol sa aterizam… Bineinteles ca in Zurich, trecem prin control pasapoarte si control de bagaje la poarta. Noi am reusit in 20 de minute eram gata, asta si pentru ca al meu si-a zarit de la distanta un grup de co-nationale galacioase si nevricoase si m-a alergat tot coridorul de transfer ca sa ajungem la controlul de pasaporte inaintea lor. Si bine a facut! Am fost printre ultimii imbarcati in avion, iar unii nefericiti n-au ajuns asa ca am stat inca vreo 15 de minute ca sa le scoata alora bagajele de la cala…

Bun, revenind la momentul plecarii in Otopeni, ce zicem noi, Hai sa vedem cum e business lounge-ul! Si ne taram incetisor cu cele 30 kg in 4 bagaje pe care avem voie sa le luam in cabina (sic! mi-am luat muuuuuuulte carti!) si … ne pierdem prin aeroport. Ca deh, noi amarasteni, nu venim decat 1-2 ori maxim pe an p-acasa, prin Romania, si ne-am zapacit cand am vazut cat de mare s-a facut aeroportul! Asa ca la un moment dat, clachez si ii zic lui Vladutu’ ca stau eu cu bagajele, du-te tu si cauta „lounge-ul”, pe care baiatul meu destept il gaseste in 5 minute ca nici macar n-am apucat sa-mi deschid cartea sa citesc, asta dupa ce am injurat in gand noul aeroport, in care nu reuseam sa gasesc nici macar o prapadita de antena wi-fi…

Urcam sus de tot , la etajul 2 si … surpriza! O camera lunga, luminoasa, spatioasa, cu un bufet suedez intr-un capat si fotolii si masute frumos aranjate. Frumos, ce mai! Intrebam si noi ca … viteii la poarta noua, dar internet aveti? Si cele doua fetiscane-codane sar sa-mi ajute baiatul sa gaseasca hartiutele cu codul antenei wi-fi (gratis of course!), puse intr-un cosulet frumos… Pranzul s-a dovedit a fi compus din covrigei si chipsuri, pe care le-am ocolit … mai bine in farfurie, decat la mine pe fund, dar ma servesc cu o fanta micuta si cocheta. Vlad nu-si mai incape in piele de fericire! Am gasit sticla de la Coca-Cola, aia originala, care s-a dat in nu’s ce promotie si etichetuta frumoasa… bineinteles c-am luat-o! Si da, am trecut cu ea prin controlul de la poarta, in Zurich, iar cei d-acolo nici macar n-au clipit, probabil ca trec multi cu sticlele goale de racoritoare, ca pline nu-s permise. Asa ca, cel putin goale, le putem cara daca vrem noi!

In avion, la fel de boierie, am mancat un pranz ca la restaurant, cu vin rosu, foarte bun si ni s-a dat pana si bomboane Lindt din alea scumpe (stiu eu, pentru ca sunt preferatele mele!).

In concluzie, a meritat grozav diferenta de pret, si nu numai pentru cele 36kg in plus la bagaje.

pranzul meu in avion: ravioli

pranzul lui: carne de vitel (cred) si legume

salata avea si sos la sticluta, iar extra am primit si o chifla calda!

salata avea si sos italienesc la sticluta, iar extra am primit si o chifla calda!

Sticla de Coca-cola care a adus fericire in sufletul scumpului meu

si eticheta romboidala