Preikestolen sau cum am urcat prin ceata si ploaie

Anul acesta am incercat vacanta altfel, adica o vacanta care sa insemne ceva mai mult decat un city-break, care sa aibe acel obiectiv mai greu de atins. O data cu planurile de vacanta am facut si lista de locuri unde am vrea sa ne poarte pasii si astfel s-au nascut ideile nastrusnice. Dupa ce ne-am petrecut vreo 10 zile la nord de cercul polar, despre care inca mai am de povestit, am poposit mai in sudul Norvegiei, unde ne-am ambitionat sa urcam indiferent de vreme pe niste culmi ce ofera privelisti incredibile.

Despre Preikestolen am aflat dintr-o prezentare powerpoint ce umbla brambura pe mailuri, pe care i-am aratat-o foarte incantata lui Vlad si am uitat de ea. Anul trecut cand cercetam noi punctele de interes in Norvegia am dat din nou peste numele asta si avand la dispozitie inca o zi de vacanta in Bergen am incercat sa aflam cum se ajunge. Cu un zambet pe buze am fost sfatuiti ca ar fi bine sa mergem la Stavanger, un alt oras pe coasta Norvegiei, mult mai in sud, de unde am putea ajunge mult mai usor. Intre Bergen si Stavanger sunt cam 5 ore de mers cu masina sau 4 ore si jumatate cu un vaporas-express.

bulina arata pozitia Preikestolen fata de Tau si Stavanger, pe marginea Lysefjorden

Saptamana trecuta am aterizat in Stavanger, cu o mica escala prin Amsterdam, iar primul drum a fost la oficiul de turism ca sa facem rost de harti, bilete si informatii. Excursia pana la Preikestolen dureaza o zi, mai ales daca vrei sa petreci ceva timp sus pe platou, poate prinzi si un pic de soare. Ce este de fapt Preikestolen? Este un platou patrat cu latura de aproape 30 de metri, ce pare complet suspendat la 604 metri deasupra apelor Lysefjordului. Stanca de o forma incredibila a fost creata de ghetari cu mai mult de 10.000 de ani in urma si desi atunci cand stai pe ea nu poti sa nu observi crapaturile si gropile, geologii norvegieni considera ca este stabila si nu-i niciun pericol de prabusire. Legendele locale sustin parerea stiintifica si considera stanca in siguranta pana cand 7 frati se vor casatori cu 7 surori din partea locului, adica din Lysefjord. Doar atunci si numai atunci stanca se va prabusi in apele fiordului, dar ei se simt in siguranta si nu-si inchipuie ca asa ceva s-ar putea intampla prea curand. Oare cum sunt fetele din Lysefjord?

apele Lysefiordului

Ca sa ajungi la Preikestolen, trebuie luat un feribot din Stavanger spre Tau, cat mai de dimineata cu atat mai bine. Noi am plecat cu cel de la ora 8, dar exista unul la fiecare jumatate de ora, insa mai apoi trebuie sa astepti autobuzul din Tau pana la hotelul / punctul de informatii de poalele stancii. Pentru cei care se aventureaza cu masina proprie sau inchiriata exista o parcare cu plata si ceva mai departe de punctul de plecare pe traseu (cam la 1 km, descoperita din intamplare pentru ca ne-am ratacit la coborare) exista si o parcare gratuita. Drumul cu feribotul dureaza cam 40 de minute, apoi inca jumatate de ora cu autobuzul. La 9 si un sfert, am ajuns la poalele stancii, pe o ploaie marunta, mocaneasca si un pic cam frig, dar dupa cateva minute de uitat lung la panoul cu datele traseului si stiind ca prognoza meteo este chiar mai nefavorabila pentru urmatoarele zile ne-am incumetat incetisor la urcus. Traseul este destul de dificil si ai neaparata nevoie sa fii echipat corespunzator: bocanci cu aderenta buna, imbracaminte corespunzatoare si o canadiana impermeabila. Nu trebuie uitata nici apa sau macar o sticla daca ai curajul sa testezi apa de munte (eu am testat-o in mai multe randuri nu neaparat volitiv) si ceva de mancare pentru ca este foarte placut sa savurezi privelistea in timp ce iti infuleci mancarea la pachet, restul lumii o va face si vei ramane sa admiri minunate sendvisele ce vor fi mancate de altii. Pretul calatoriei 240 NOK ( cca 150 RON) pe care poti sa il platesti integral sau pe bucati (88 NOK feribotul dus-intors si 80NOK un drum cu autobuzul).

unul dintre vaporasele care fac legatura intre Stavanger si Tau, un pas necesar chiar si atunci cand calatoresti cu masina proprie

cam asta-i tot ce vezi din Tau, vis-a-vis este autobuzul si drumul pe care trebuie s-o iei ca sa ajungi la stanca

drumul trece prin niste locuri din care nu ai mai vrea sa pleci

am ajuns la baza stancii, de unde incepe traseul

magazinul turistic care vinde bauturi si cate ceva de mancare in caz ca ai uitat sa-ti impachetezi, insa trebuie sa astepti pana la ora 10 cand deschide si eu il recomand dupa urcus ca sa simti ca meriti banutii cheltuiti 🙂

In linie dreapta ar fi doar 3.8 km, dar cu urcusurile, coborasurile si ocolirile necesare ai de mers cam 7.6 km ce pot fi strabatuti cam in 2-3 ore in functie de vreme si conditia ta fizica. Noi am urcat in 2 ore si jumatate, pe ceata si ploaie cu intensitate variabila 😉 Diferenta de altitudine intre punctul de plecare si cel final este de 334m, ceea ce inseamna destul de mult de urcat pe un teren bolovanos ce traverseaza si cateva paraie. Traseul este bine marcat, dar mai ales plin de oameni. A fost cel mai aglomerat traseu pe care l-am facut in ciuda orei destul de matinale si a vremii deloc favorabile.

informatiile necesare excursiei si profilul traseului

urcam pe aici (urmele de apa sunt de la ploaie dar sugereaza cum vei ajunge cand vei reusi sa atingi tinta)

Prima parte a traseului este o poteca prin padure ce urca cam jumatate de kilometru pana ajunge la un platou, unde mergi pe o poteca facuta din scanduri. In lumina difuza a diminetii cetoase, poienita cu poteca de scanduri pare feerica si pe mine m-a dus cu gandul la gradinile japoneze. Poate si din cauza baltilor care se acumulau la marginea ei din cauza ploii din ce in ce mai puternice. Senzatia de fericire in fata frumusetilor naturii a trecut destul de repede cand am ajuns la al doilea urcus destul de abrupt. Si nici macar nu stiam ce va veni.

poteca de scanduri

destul de lunga

ce inainteaza printre mlastini

spre drumuri stancoase

si platouri stancoase

care urca spre lumina

Cea mai grea parte a traseului este un urcus aproape vertical pe bolovani, printre siroaie de apa, dar se poate urca. Cam pe la momentul in care se termina padurea, traseul se desparte in doua: o parte peste deal, numita „hill-side” pe tablita explicativa sau o parte ocolitoare numita „cliff-side”. Cand am urcat pe platou era atat de ceata incat n-am fost foarte constienti de alegere, n-am vazut prea multe sagetele si am urmat singurul semn vizibil, crezand ca o vom lua pe stanci.

poteca se desparte

Drumul urmat mai urca cativa metri buni dar ajungi exact deasupra stancii, unde si voiam sa fim. Franti, inca in ceata si fara urma de soare ne asezam sa ne tragem sufletul si sa fotografiem ceata. Cam in 5 minute apare si soarele ce lumineaza intreaga vale, desi Preikestolen pare inca in ceata. Ne-am facut pozele si ne-am ambalat rapid ca sa prindem un pic de soare si cand vom fi pe platoul stancii. Pana am ajuns, cam 10 minute mai tarziu, ceata a invelit totul din nou incat nici macar la 5 metri nu mai vedeam prea bine. Ne-am scos tacticos sendvisurile din rucsaci si ne-am vazut de ale noastre, am facut poze, am admirat ce puteam vedea. Din cand in cand se mai lumina un pic cerul si ceata se mai rarefia un pic.

cam asa arata drumul cand e ceata si burniteaza

am ajuns, peste margine se vede stanca inca in ceata

si nici macar noi nu vedem prea multe, dar din cauza cetii putem sta foarte aproape de margine. Nu mi-e frica!

cam asa de groasa si laptoasa

dar ceata incepe sa se rareasca si in sfarsit vedem unde suntem

parca si pe stanca e mai bine

hotaram sa mergem pe stanca ca sa prindem si un pic de soare

cu cat ne apropiem cu atat ceata e mai deasa

cu capul in nori

cel putin am ajuns aici, chiar daca nu arata ca in pozele turistice

chiar daca stai pe margine tot nu vezi ceva. Inca…

Cam dupa o ora si ceva de asteptat ne ridicam sa plecam, insa ma trage ata sa vad si cum e pe partea opusa drumului pe care am venit. Inca muream de curiozitate sa vad drumul pe care nu-l vazusem si inca nu ma lamurisem pe unde o ia. Uimiti de priveliste si harjonindu-ne la soare am mai pierdut vreo jumatate de ora pe stanci pana cand am vazut soarele stralucind si fiordul clarificandu-se, ne-am repezit inapoi pe stanca ca sa vedem in sfarsit ceea ce venisem sa vedem: apele fiordului de pe stanca Preikestolen.

stanca se aglomereaza din ce in ce mai mult

dar incepem sa vedem apele fiordului

soarele a fost intampinat cu urale

in sfarsit ne-am apropiat din nou de margine

asta se vede de pe stanca

chiar si o barcuta cu vele si-a facut curaj pe fiord

nu-mi venea sa cred ca vad fiordul atat de clar cand cu 2 minute in urma totul era invaluit in ceata

e atat de frumos!

Intre timp stanca a devenit extrem de inghesuita, aproape ca intr-un autobuz bucurestean, plin de galagie, copii incantati, foarte multi catei si am vazut pana si o mireasa in rochie alba (oare cum o fi urcat? de fapt cred ca s-a schimbat pe stanca, mi-e greu sa cred altceva!). Dupa mai mult de doua ore petrecute pe platou aveam tot ce ne doream: o experienta fantastica, o priveliste incredibila si o minte imbatata de adrenalina inaltimii.

foarte motivata pentru o poza de nunta inedita

La intoarcere am luat-o pe al doilea drum, adevaratul „cliff-side” dupa cum ne-am lamurit deja, care s-a dovedit a fi mult mai usor, cu podete si lanturi, plin de oameni insa si cu o priveliste minunata, pe care in sfarsit o puteam savura in soarele dupa-amiezei, fara ploaie si ceata. Pe drum gasesti inclusiv un lac unde te poti scalda sau sta pe loc savurand locul, cat mai retras ca sa ignori suvoiul de oameni din ce in ce mai des, incurajati de soare si vremea frumoasa.

la intoarcere am vazut si semnul ce indica cele doua carari diferite

Coborarea a fost mult mai usoara, stancile uscandu-se deja si traseul cunoscut, ne mai pierzand timp uitandu-ne dupa semnele rosii, ceea ce s-a dovedit a fi o greseala, pentru ca am ratat ultima despartitura si in loc sa iesim la drum acolo unde am inceput traseul, am iesit cu vreun kilometru mai in vale aproape de parcarea gratuita, unde suvoiul de oameni mergeau incantati spre masinile proprii. Cel putin n-am fost singuri, pe drum spre baza turistica de la poalele stancii mai erau vreo cateva zeci de cascati care n-au facut cotitura cand trebuia 😀

PS: pozele cu partea a doua le voi pune in articolul urmator, adica AICI (click pe link).

41 de gânduri despre “Preikestolen sau cum am urcat prin ceata si ploaie

    • multumesc, Alina! A fost impresionanta excursia! Obositoare dar am uitat tot drumul cand s-a ridicat ceata! A fost incredibil! Fantastic si as mai urca oricand pentru senzatiile incredibile pe care ti le ofera.

  1. Impresionant !
    … Ramai fara grai cand vezi asa frumusete… dar recunosc ca trebuie sa fi extrem de curajos sa te apropii asa de marginea stancii cand e ditamai haul…la un pas :))))))))))))

  2. Foarte frumoase si deosebite locuri.Multumim ca ne arati si noua celor ce nu ajungem acolo aceste frumuseti.

  3. Superbe imagini , SUPERBE !!!! Ma bucur enorm ca nu v-ati lasat speriati de cativa stropi de ploaie si o perdea de ceata , peisajul care v-a intampinat intr-un final a meritat orice efort !!! Bravooooo ptr reusita si curaj !!!
    PS.Noi am fost pe un traseu cu niste prieteni fara sa stim ca unul din ei are rau de inaltime si dupa ce am ajuns pe varful stabilit si am inceput sa coboram , saracul de el ,nu a putut privi in jos si a coborat in patru labe , a fost crunt ptr el , iar de atunci nu mai merge pe munte !! 😦

    • Multumesc, Adina! Ne-am uitat noi lung la carare, mai ales ca cei cativa stropi de ploaie amenintau sa fie mult mai multi, dar era ziua cu cea mai buna prognoza meteo asa ca ne-am incumetat pana sunt. Sunt insa extrem de incantata ca am ramas pe platou suficient de mult timp incat sa prindem si privelistea sub soare. A fost incredibil cand s-a ridicat ceata si am realizat unde suntem, iar drumul inapoi a fost mult mai interesant.
      A doua excursie a fost insa mult mai aventuroasa, o sa povestesc mai spre sfarsitul saptamanii despre ea. A meritat efortul, dar a fost mult mai „uda”.

      • Daca s-a terminat cu bine , e perfect , iar aminitirile , indiferent de conditiile prin care ati trecut , sunt de neuitat , cu siguranta !!! Abia astept noua povestire !!! 😉

        • asa e! amintirile sunt de neuitat si mai ales cu fiecare dintre excursii am mai descoperit ceva despre noi. Sunt foarte mandra ca nu am abandonat si mai ales ca am facut traseele la timp 😉 Am simtit ca-mi testez limitele, dar inca nu mi le-am atins. Nici macar febra musculara n-am avut, doar un muschi intins intr-o miscare gresita la coborare. Amintirile de neuitat necesita un pic de efort, dar merita!

          • Exact !!!! E usor sa te urci in masina si sa ajungi intr-un loc usor accesibil , iar apoi sa spui : uite unde am fost eu !! , dar nu comentam asta 🙂 , chiar si eu fac asta, dar mai rarutz !!!! … insa atunci cand cari un rucsacel in spate , un rucsacel in care ai bucatele numarate , o pelerina de ploaie si o sticla de apa , aparatul atarnat la gat , iar tu te cateri pe spe’ mii de stanci ptr a ajunge acolo sus , satisfactia e maxima , e de nedescris in cuvinte , sentimentul il stii si simti tu, cel care esti acolo , atunci !!! Uiti de oboseala si de tot ce ai intampinat pana acolo , dar esti mandru de tine si de aventura ta !! E superb !!!
            PS. Iuffff , alaturi de voi parca am urcat si eu !! 😉

          • ma bucur foarte mult, inseamna ca am reusit sa transmit toata placerea traseului, cu greutatile si obstacolele dar mai ales cu satisfactiile lui!
            Eu, sus pe munte sunt fericita 😉

  4. superbe pozele si peisajul fabulos…eu si moxi ne tot intrebam oare cati oameni s/or fi apropiat prea mult de margine…pe mine una m/a luat ameteala numai de la poze:)) felicitari pentru curaj

    • au existat cativa care si-au incheiat socotelile cu viata, dar din proprie vointa. Esti liber sa faci ce vrei, iar daca stai pe margine este problema si responsabilitatea ta. Poti aluneca, poti pica in gol si nu prea poti fi salvat.

  5. 1. O călătorie minunată, relatată excelent, cu descrieri atrăgătoare, detalii prezentate cu umor, fotografii superbe. Felicitări , Kadia ! Am să distribui articolul pe toate rețelele !
    2. Am văzut Preikestolen într-un mesaj pe e-mail, binecunoscut de toată lumea, dar prezentarea ta e cu mult mai presus.
    3. Nu știam că ești așa de frumoasă ! 😀

    • Multumesc, Zina 😉 Mi-am dorit sa ajung acolo de cand am vazut pozele prima data, nu am realizat cat de aventuros va fi decat in momentul in care am urcat, dar a meritat fiecare strop de energie, efort si timp investit.

  6. Nu cred ca m-ar fi tentat prea mult sa merg prin ploaie, dar nici nu as fi renuntat, pierzand sansa de a face asemenea poze „incetosate”. Sunt minunate!!! Pe marginea platoului patrat nu as fi putut sta, ca ma ia ameteala. :))

    • pana la urma a iesit si soarele si drumul inapoi a fost plin de surprize placute. A fost interesant sa descoperim ce n-am vazut de dimineata si imi pare tare bine ca am intarziat pe platou pana cand am vazut si stanca stralucind in soare. Am avut de toate: ceata, ploaie, soare si norisori pufosi. In urmatoarea excursie am dat si de zapada :)))

  7. teribil ce mi-a placut excursia ta, m-am simtit pt cateva clipe acolo cu tine, bine, fara efortul de a urca prin ploaie. am senzatia ca atunci cand e greu, satisfactia ca ai ajuns unde ti-ai propus e mult mai mare. in plus efortul v-a fost recompensat cu soarele de sus si pe drumul de intoarcere. iti multumesc pt ca ai impartit bucuria, conteaza!

    • exact, cu cat e mai greu cu atat satisfactie e mai mare si mandria si mai si! Dar mai ales retii mult mai multe detalii din experienta respectiva.

  8. Pingback: La vale pe Lysefiord « In jurul Kadiei

  9. Pingback: drumul spre Kjerag « In jurul Kadiei

    • Din pacate multe dintre amintiri se pierd cu timpul, de aceea am inceput sa scriu, poate vreodata mi-ar placea sa-mi reamintesc ce am facut sau gandit la un moment dat. Este incredibil cat de mult ne schimbam de-a lungul vietii.

  10. Ma tenteaza foarte mult sa vizitez Norvegia. deocamdata nu m-am hotarat daca vreau s-o fac iarna, ca sa vad aurora, sau vara, ca sa vad fiordurile si restul de frumuseti. Casc aici gura la peisajele astea si tot nu ma pot hotara! probabil trebuie sa merg si iarna si vara :))
    Locul asta este unul din cele pe care le am pe lista, dar mi s-au inmuiat genunchii numai uitandu-ma la tine cum stai pe marginea stancii (am frica de inaltime :D). Cred ca merita totusi sa fac o calatorie „terapeutica”.

    • Si noi am avut exact aceeasi dilema, insa am preferat sa vedem mai intai locurile, cu soarele de la miezul noptii, fiordurile, orasele, nenumaratele cascade si muntii cu stancile lor ciudate, mai apoi sa mergem iarna cand este mai tot timpul intuneric si tot ce putem face este sa vanam o zi senina in care sa se vada aurora. Dar, acum, imi doresc foarte mult sa ajung si iarna.

  11. Pingback: Top 10 articole de călătorie | In jurul Kadiei

  12. Pingback: Destinații de vacanță | In jurul Kadiei

  13. Pingback: După 12 ani de călătorii – 12 peisaje ce mi-au tăiat respirația | In jurul Kadiei

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s