Nono – Renata Carageani

Nono este ca Winnie-the-Pooh în varianta modernă, o carte de copii scrisă pentru adulţi şi poate fi o lectură plăcută pentru o seară în care nu eşti deloc trist. Este o poveste despre viaţă, probleme şi soluţii nu neapărat lipsite de logică sau realism.

mi-a scapat pana si inima din buzunar!

Eu am citit-o cap-coadă cam dintr-o răsuflare şi m-am trezit la un moment dat intrebandu-mă oare fetiţa mea (care ar putea exista la o adica) va mai şti cine este Lunetistul? Probabil nu, iar Nono a căpătat brusc un aer efemer, ca un fluture care trăieşte doar pentru o generaţie.

Aşa cum am înţeles eu, mesajele cărţii ar fi că lipsa de atenţie din partea cuiva drag te poate împinge să faci lucruri pe care mai târziu s-ar putea să le regreţi, orice lucru aparent inutil poate fi de ajutor la o adică, iar statul în faţa televizorului nu este neapărat rău, dacă până şi un cap plin de câlţi poate retine şi învăţa ceva, atâta timp cât nu foloseşti televizorul ca pe o canapeluţă. Nu-s de acord cu părerea despre pisici, dar deh! eu sunt om de pisică, în schimb câinii tot câini sunt oriunde i-ai duce.

Ca şi în Winnie-the-Pooh fiecare dintre personaje pare să aibă o problemă: Nono are nevoie de un scop în viaţă, Întâmplare este orb şi traumatizat, Vasile n-are „coloană vetebrala” morală, Fetiţa este hormonală, Abjectele sunt … pisici.

Ce mi-a plăcut:

– să descopăr povestea „Astei” printre rânduri şi din punctul meu de vedere este un personaj aproape la fel de important ca Nono. Mi-a plăcea să întreb autoarea cam cât din ea însăşi se regăseşte în „Asta”. Cel puţin mie mi-a dat o senzaţie de intimă cunoaştere a reacţiilor şi motivaţiilor personajului.

– senzaţia de „acasă” pe care mi-a lăsat-o „Asta”, statul pe canapea seara, urmărind filme unele după altele, „vacarmul firesc al luptei dintre farfurii, care culmină întotdeauna cu un strigăt victorios: „La masă!” mi-au trezit nişte amintiri atât de plăcute şi un dor de casă cum rar mă cuprinde;

– povestea ochelarilor şi dresarea „Astei” ca să-i aşeze pe pervazul din bucătărie care mi-a arătat cum trebuie să procedez că să-l dresez şi eu pe Vlad să-şi pună medicamentele într-un singur loc, să nu le mai căutăm zeci de minute prin casă. Din nefericire, mâţele noastre numai de ajutor nu-mi sunt în această privinţă.

Ce nu mi-a plăcut:

– este o carte modernă, de actualitate, dar care foarte probabil îşi va pierde din savoare pentru generaţiile următoare. La fel cum pentru noi Humphrey Bogart este „starul” bunicii, cam aşa Lunetistul nu va mai spune nimic unei fete peste vreo 20 de ani. La fel cum Wilson a lui Tom Hanks va fi pierdută în negură timpului, dacă am avut nevoie să google „Wilson ball movie” ca să-mi aduc aminte despre ce minge este vorba, deşi Cast Away are doar 12 ani vechime şi ştiu sigur că l-am văzut de câteva ori.

– sfârşitul. Nu dau detalii pentru că nu vreau să stric plăcerea lecturii prin destăinuirea finalului.

Dacă însă am reuşit să vă stârnesc curiozitatea, Nono a apărut la editura ALL şi o puteţi cumpăra de aici. Între timp am descoperit că Nono are şi blog, unde răspunde la întrebări pertinente: http://memorialuinono.wordpress.com/

 ***

În dreptul celui cât degetarul era o sticlă de șampanie. O ia de­ acolo și o mută în următorul spațiu liber, corespunzător unui clopoțel cât o nucă, iar pe mine mă așază în locul ei.

— Vezi, doctore, că nu trișez? Acu’ tu ești premiul cel mare. Dac­-o fi să pleci, apăi ăla care mi te ia, să fie trăgător de elită!

Dintr-­odată văd lumea prin ceață, dar înțeleg care e miza: cine ochește clopoțelul cel mai mic, mă capătă drept trofeu. Nu­-mi rămâne decât să sper că vreun agent special are chef să se distreze azi la baraca lui de tir. Altfel, mă voi afla în întârziere cu douăzeci și patru de ore.

Autor: Kadia

Ceea ce descoperi tu de capul tau este mult mai interesant decât ceea ce descoperă altcineva pentru tine – este ca diferența dintre o căsătorie din dragoste și una aranjată.

8 gânduri

    1. se citeste foarte repede si este amuzanta 😉 Cu unele puncte de vedere nu sunt de acord, dar asa e normal si pana la urma asta e rolul unei carti: sa-ti ofere alt punct de vedere si sa puna in discutie.

  1. Dar in spate ce este acolo, seamana cu o reproductie (poster) dupa ceva pictura de-a lui Jeroen Bosch? Asa se seamana stilul , ia pune o poza sa vad si eu ce pictura este 🙂

  2. Am terminat și eu de citit Nono, în două zile, în pauze scurte 🙂
    Mi-a plăcut mult, dar nu este o carte senzațională din păcate deși putea fi. Mi-a amintit oracum de Firmin sau de Enzo, cărți care mi-au plăcut la nebunie (mai ales Enzo – arta de a pilota pe ploaie).
    Tot din seria asta de carti o să vreau să citesc cartea care se zice a fost (sau nu a fost) plagiată de Nono, „Urechile pisicii Olga” și mai apoi una mai nouă „Dewey”, știi de ele sau le-ai citit?

    1. Am vrut sa citesc Urechile pisicii Olga, dar am uitat sa o cumpar cand am fost in Romania 😦 Din cate am inteles nu este vorba de plagiat, cele doua carti au un subiect cat de cat similar, dar atat. Nu pot insa sa zic nimic pana cand n-o citesc 😉

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s