Îmbătaţi de adrenalină şi simtinadu-ne foarte victorioşi, pe drumul de întoarcere de la Preikestolen ne hotărâm să facem neapărat şi al doilea traseu montan de interes turistic din zona Stavangerului. Până la Kjerag este un drum destul de lung, iar dacă foloseşti mijloacele de transport în comun atunci ai şi un orar destul de strâns pe care trebuie să-l respecţi, ceea ce m-a cam îngrijorat. Pe parcurs am aflat că există mai multe variante, în caz că întârzii pe drum. Având în vedere distanţa destul de mare între Stavanger şi Øygardstøl, de circa 130km şi durata excursiei de 5 ore toată distracţia ocupă o zi-lungă-de-nord întreagă. Mai exact scularea s-a dat la ora 6 când am terminat de ambalat rucsacii şi am coborât în restaurantul hotelului pentru un mic-dejun rapid cu cafea, omletă, şuncă şi pâine caldă. Ne-am aprovizionat cu ceva mere şi chifle mai pe sestache c-am uitat să luăm pentru drum. La 7.15 eram pe Fiskepiren, gata de plecare, sperând noi să fim printre primii că să stăm cât de cât în faţă. Biletele le-am luat de dimineaţă de la şofer, 490 NOK (cca 300 RON) de căciulă, iar la 7.30 eram deja pe drum. Pe la jumătatea drumului ne-am oprit la fabrica de lumânări pentru încă o cafea şi cele necesare, iar la 10.30 pe o ploaie măruntă, necruţătoare eram pe terasa restaurantului turistic de la Øygardsstøl, uitandu-ne a pagubă la ploaia necruţătoare.

Am venit până aici, doar n-o să ne întoarcem. Aveam şi posibilitatea să dăm o tură prin zonă, apoi să luăm feribotul pe Lysefjorden înapoi până în Stavanger, dar parcă ne părerea rău să ne întoarcem, mai ales că ştiam că nu avem cum veni în altă zi, iar prognoza meteo era doar din ce în ce mai rău.

Ne-am uitat încă o dată la profilul traseului, am memorat cele 3 cocoaşe de cămilă, am făcut o poză, am strâns bine gluga şi am pornit pe traseu. Nici măcar n-am făcut vreo 30m că ploaia s-a transformat în picături răzleţe, aşa că am pornit si mai încrezătoare mai departe. Am citit cu o seară înainte că primul urcuş este cel mai greu, fiind vorba de o diferenţă de nivel de vreo 200 de metri din parcare şi până pe platou, fiind nevoit să urci nişte plăci imense, folosindu-te de lanţuri, bare, colţuri şi ce mai găseşti la îndemână. Cât de greu poate să fie?

Cam pe la jumătatea distantei îmi venea să plâng de frustrare şi înjuram cu spor comoditatea cartofului de canapea ce devenisem în ultimele luni şi-mi promiteam solemn că atunci când mă voi întoarce nu o să mai las să treacă nicio zi fără oră de antrenament. Cam la trei sferturi, aproape plângând de oftică, am hotărât că doar urc până sus pe platou şi apoi cobor înapoi, n-avem cum să facem tot traseul la timp (aveam 6 ore la dispoziţie). Traseul este de 6 km până la Kjeragbolten cu o diferenţa de nivel de 500 m între punctul de pornire şi bolovanul pe care voiam să stau. Deci, 12km în total de făcut în 5-6 ore. După o oră am reuşit să străbat primii 200m până pe primul platou, mai aveam două urcuşuri abrupte de făcut şi un platou imens de străbătut.

Cu toate calculele astea în cap şi uitandu-mă a pagubă la cât de frumos este peisajul, am hotărât că n-are rost să ne întoarcem acum, mai ales că urma un platou destul de lin, de o frumuseţe incredibilă, soarele strălucea uscând rapid terenul, numai păsările ciripind nu le auzeam. Hotărâm să mergem până la ora 13.30, adică jumătate din timpul pe care îl avem la dispoziţie şi oriunde ajungem pe traseu, facem câteva poze şi ne întoarcem.

După câteva minute, ne trezim că suntem lângă al doilea urcuş, mult mai uşor decât blocurile de granit ude de la începutul traseului, deşi unghiul de urcare este mult mai sever, pot să-l urc ca pe o scară. Coborâtul lui în schimb este un coşmar, plouă din nou, facandu-mă să alunec aproape la fiecare pas şi să mă ţin de tufişuri, fără să am prea mare vizibilitate în faţă. Avem încă timp, trecem de un pârăiaş frumos de munte, se opreşte şi ploaia şi facem un mic popas lângă părău, în care mă spăl de noroiul acumulat în încercările disperate de re-echilibrare anterioare, descopăr şi primele julituri serioase şi-mi promit că data viitoare îmi iau mănuşile alea cauciucate fără degete. Aveam noroc că-mi cumpărasem de pe Urliken o bentiţă lată, pe care o foloseam să-mi ţin strâns părul rebel (pe care nu reuşesc să-l fac să stea cum vreau eu). Rearanjez rucsacul, bentiţa, canadiana, înjur şiretul pierdut al pantalonilor, mi-ar fi plăcut să-i pot strânge mai mult şi din nou la drum. Pentru prima dată am speranţe că putem face traseul până la capăt. Mai avem un urcuş şi un platou destul de lung. Al treilea urcuş este la fel de abrupt că al doilea, însă fiind mult mai sus, bate un vânt napraznic ce-mi trimite pe spate stropii de ploaie, revenita tocmai când ne-am pus din nou în mişcare. Mi-aduc aminte că am glugă şi o strâng bine. În spatele meu, o fata aproape leşinata urca în tăcere. În faţa mea iubitul ei, ajuns sus, ne priveşte urcând din piatră în piatră un perete aproape vertical. În sfârşit, am urcat ultima verticală şi am recuperat aproape tot timpul pierdut la primul urcuş. Sunt în acelaşi timp frântă, ultimul urcuş a fost atât de dificil încât nu-mi mai simţeam mâinile, erau umflate şi amorţite, dar fericită că l-am urcat şi ca am şanse să ajung la bolovanul suspendat între stăncile Kjeragului, însă un pic îngrijorată pentru că drumul spre el nu este bine semnalizat şi ne putem pierde foarte uşor. Drumul nu este aşa de aglomerat ca pe Preikestolen, însă cam la 10 minute întâlneam pe cineva. Îmi scot zâmbetul cel mai frumos din dotare (arata cam frânt de data asta, dar cel puţin eram entuziasmată) şi întreb “Kjeragbolten ?“

“tot înainte da’ e cam departe, vreo oră de mers“.

O oră? Nu am o oră, dacă vreau să mă urc pe el şi să facem poze şi o mică pauză acolo, chit că la întoarcere traseul va fi mai uşor pentru că ştiu pe unde să mergem. Entuziasmul mi-a scăzut brusc, în schimb mi s-au ambalat motoarele şi am început să grăbesc pasul. “O oră!“ nici gând! ce ştie el, pe teren plat merg mai repede decât oricine altcineva şi în faţa mea se întinde doar platoul. Primesc o jumătate de biscuite, pentru că “cineva“ găsise de cuviinţă să facă o pauză şi să-şi scoată punga de biscuiţi scoţieni cu fructe uscate şi bucăţele de ciocolată şi realizez că sunt în pragul leşinului de foame. Biscuitele îmi dă forţe noi si trec fara să zic pâs stratul de zăpadă ce mi se întinde la picioare. Cam după jumătate de oră, îmi târşâiam picioarele cam cu jumătate din energia dată de răspunsul bietului om, ajungem în sfârşit la un momonel de pietre pe care se zăreau tot felul de indicaţii, inclusiv cea pe care o voiam. După alte vreo 10 minute însă nu mai reuşim să găsim nici semnele şi nici nu vedem piatra. În plus nu văd pe nimeni în jur să întreb. Continuăm pe “poteca“ formată, deja cu disperare, mai aveam doar vreo un sfert de oră să atingem ţinta, ca măcar să o vedem înainte de a fi forţaţi să ne întoarcem. În sfârşit văd pe cineva venind spre noi, zâmbesc, întreb “Kjeragbolten?“ şi mă trezesc cu o faţa albă, goală şi nelămurită. “the boulder“ încep să gesticulez alarmată un rotocol cu ambele mâini, “a! the rock you mean!“ îmi răspunde cu un accent rusesc, o minune, şi faţa luminată de înţelegere. Am dat de un rus! Sunt salvată 😉 Ne duce băiatul înapoi pe drum, pentru că bineînţeles am trecut pe lângă punctul în care trebuia s-o cotim şi spre groază mea o ia pe un strat de zăpadă proţăpit între două stânci. Deh, dacă ei pot, eu de ce n-aş merge. Noroc cu băiatul ăsta pentru că altfel n-am fi găsit piatra, ascunsă bine vederii, sub creasta stâncii, la capătul “aleii“ de zăpadă. De bucurie nici că mi-a mai păsat cât e ceasul, m-am uitat, m-am minunat, am dat rotocoale şi m-am trezit în faţa întrebării: oare am curajul să stau pe ea?

Că să înţelegeţi mai bine: bolovanul ăsta, de poate un metru lăţime este suspendat între două stânci, sub el se întinde nimicul pentru 241 de metri (un bloc cu 10 etaje are în jur de 25-30 de metri), apoi încă 735 de metri în gradient până ajungi în apele fiordului.

Continuarea … data viitoare! ADICA AICI!

Am aflat ca exista si un concurs in cautare de cele mai reusite poze de vacante, la blogatu, asa ca ne inscriem si noi cu pietrele noastre. Detalii aici.