drumul spre Kjerag

Îmbătaţi de adrenalină şi simtinadu-ne foarte victorioşi, pe drumul de întoarcere de la Preikestolen ne hotărâm să facem neapărat şi al doilea traseu montan de interes turistic din zona Stavangerului. Până la Kjerag este un drum destul de lung, iar dacă foloseşti mijloacele de transport în comun atunci ai şi un orar destul de strâns pe care trebuie să-l respecţi, ceea ce m-a cam îngrijorat. Pe parcurs am aflat că există mai multe variante, în caz că întârzii pe drum. Având în vedere distanţa destul de mare între Stavanger şi Øygardstøl, de circa 130km şi durata excursiei de 5 ore toată distracţia ocupă o zi-lungă-de-nord întreagă. Mai exact scularea s-a dat la ora 6 când am terminat de ambalat rucsacii şi am coborât în restaurantul hotelului pentru un mic-dejun rapid cu cafea, omletă, şuncă şi pâine caldă. Ne-am aprovizionat cu ceva mere şi chifle mai pe sestache c-am uitat să luăm pentru drum. La 7.15 eram pe Fiskepiren, gata de plecare, sperând noi să fim printre primii că să stăm cât de cât în faţă. Biletele le-am luat de dimineaţă de la şofer, 490 NOK (cca 300 RON) de căciulă, iar la 7.30 eram deja pe drum. Pe la jumătatea drumului ne-am oprit la fabrica de lumânări pentru încă o cafea şi cele necesare, iar la 10.30 pe o ploaie măruntă, necruţătoare eram pe terasa restaurantului turistic de la Øygardsstøl, uitandu-ne a pagubă la ploaia necruţătoare.

traseul de aproape 3 ore cu autobuzul
in interiorul restaurantului cu vedere panoramica asupra fiordului

Am venit până aici, doar n-o să ne întoarcem. Aveam şi posibilitatea să dăm o tură prin zonă, apoi să luăm feribotul pe Lysefjorden înapoi până în Stavanger, dar parcă ne părerea rău să ne întoarcem, mai ales că ştiam că nu avem cum veni în altă zi, iar prognoza meteo era doar din ce în ce mai rău.

deci asta e traseu: 5 ore zic ei
cele 3 cocoase ale traseului de 6 km

Ne-am uitat încă o dată la profilul traseului, am memorat cele 3 cocoaşe de cămilă, am făcut o poză, am strâns bine gluga şi am pornit pe traseu. Nici măcar n-am făcut vreo 30m că ploaia s-a transformat în picături răzleţe, aşa că am pornit si mai încrezătoare mai departe. Am citit cu o seară înainte că primul urcuş este cel mai greu, fiind vorba de o diferenţă de nivel de vreo 200 de metri din parcare şi până pe platou, fiind nevoit să urci nişte plăci imense, folosindu-te de lanţuri, bare, colţuri şi ce mai găseşti la îndemână. Cât de greu poate să fie?

Cam pe la jumătatea distantei îmi venea să plâng de frustrare şi înjuram cu spor comoditatea cartofului de canapea ce devenisem în ultimele luni şi-mi promiteam solemn că atunci când mă voi întoarce nu o să mai las să treacă nicio zi fără oră de antrenament. Cam la trei sferturi, aproape plângând de oftică, am hotărât că doar urc până sus pe platou şi apoi cobor înapoi, n-avem cum să facem tot traseul la timp (aveam 6 ore la dispoziţie). Traseul este de 6 km până la Kjeragbolten cu o diferenţa de nivel de 500 m între punctul de pornire şi bolovanul pe care voiam să stau. Deci, 12km în total de făcut în 5-6 ore. După o oră am reuşit să străbat primii 200m până pe primul platou, mai aveam două urcuşuri abrupte de făcut şi un platou imens de străbătut.

placile ude sunt un cosmar pentru urcat
cabana este punctul de pornire pe traseu si mai jos se afla un satuc pe malul fiordului
adica aceasta asezare
zona este atat de frumoasa, chiar si cu nori grei de ploaie

Cu toate calculele astea în cap şi uitandu-mă a pagubă la cât de frumos este peisajul, am hotărât că n-are rost să ne întoarcem acum, mai ales că urma un platou destul de lin, de o frumuseţe incredibilă, soarele strălucea uscând rapid terenul, numai păsările ciripind nu le auzeam. Hotărâm să mergem până la ora 13.30, adică jumătate din timpul pe care îl avem la dispoziţie şi oriunde ajungem pe traseu, facem câteva poze şi ne întoarcem.

parca acum e mai usor

După câteva minute, ne trezim că suntem lângă al doilea urcuş, mult mai uşor decât blocurile de granit ude de la începutul traseului, deşi unghiul de urcare este mult mai sever, pot să-l urc ca pe o scară. Coborâtul lui în schimb este un coşmar, plouă din nou, facandu-mă să alunec aproape la fiecare pas şi să mă ţin de tufişuri, fără să am prea mare vizibilitate în faţă. Avem încă timp, trecem de un pârăiaş frumos de munte, se opreşte şi ploaia şi facem un mic popas lângă părău, în care mă spăl de noroiul acumulat în încercările disperate de re-echilibrare anterioare, descopăr şi primele julituri serioase şi-mi promit că data viitoare îmi iau mănuşile alea cauciucate fără degete. Aveam noroc că-mi cumpărasem de pe Urliken o bentiţă lată, pe care o foloseam să-mi ţin strâns părul rebel (pe care nu reuşesc să-l fac să stea cum vreau eu). Rearanjez rucsacul, bentiţa, canadiana, înjur şiretul pierdut al pantalonilor, mi-ar fi plăcut să-i pot strânge mai mult şi din nou la drum. Pentru prima dată am speranţe că putem face traseul până la capăt. Mai avem un urcuş şi un platou destul de lung. Al treilea urcuş este la fel de abrupt că al doilea, însă fiind mult mai sus, bate un vânt napraznic ce-mi trimite pe spate stropii de ploaie, revenita tocmai când ne-am pus din nou în mişcare. Mi-aduc aminte că am glugă şi o strâng bine. În spatele meu, o fata aproape leşinata urca în tăcere. În faţa mea iubitul ei, ajuns sus, ne priveşte urcând din piatră în piatră un perete aproape vertical. În sfârşit, am urcat ultima verticală şi am recuperat aproape tot timpul pierdut la primul urcuş. Sunt în acelaşi timp frântă, ultimul urcuş a fost atât de dificil încât nu-mi mai simţeam mâinile, erau umflate şi amorţite, dar fericită că l-am urcat şi ca am şanse să ajung la bolovanul suspendat între stăncile Kjeragului, însă un pic îngrijorată pentru că drumul spre el nu este bine semnalizat şi ne putem pierde foarte uşor. Drumul nu este aşa de aglomerat ca pe Preikestolen, însă cam la 10 minute întâlneam pe cineva. Îmi scot zâmbetul cel mai frumos din dotare (arata cam frânt de data asta, dar cel puţin eram entuziasmată) şi întreb “Kjeragbolten ?“

“tot înainte da’ e cam departe, vreo oră de mers“.

O oră? Nu am o oră, dacă vreau să mă urc pe el şi să facem poze şi o mică pauză acolo, chit că la întoarcere traseul va fi mai uşor pentru că ştiu pe unde să mergem. Entuziasmul mi-a scăzut brusc, în schimb mi s-au ambalat motoarele şi am început să grăbesc pasul. “O oră!“ nici gând! ce ştie el, pe teren plat merg mai repede decât oricine altcineva şi în faţa mea se întinde doar platoul. Primesc o jumătate de biscuite, pentru că “cineva“ găsise de cuviinţă să facă o pauză şi să-şi scoată punga de biscuiţi scoţieni cu fructe uscate şi bucăţele de ciocolată şi realizez că sunt în pragul leşinului de foame. Biscuitele îmi dă forţe noi si trec fara să zic pâs stratul de zăpadă ce mi se întinde la picioare. Cam după jumătate de oră, îmi târşâiam picioarele cam cu jumătate din energia dată de răspunsul bietului om, ajungem în sfârşit la un momonel de pietre pe care se zăreau tot felul de indicaţii, inclusiv cea pe care o voiam. După alte vreo 10 minute însă nu mai reuşim să găsim nici semnele şi nici nu vedem piatra. În plus nu văd pe nimeni în jur să întreb. Continuăm pe “poteca“ formată, deja cu disperare, mai aveam doar vreo un sfert de oră să atingem ţinta, ca măcar să o vedem înainte de a fi forţaţi să ne întoarcem. În sfârşit văd pe cineva venind spre noi, zâmbesc, întreb “Kjeragbolten?“ şi mă trezesc cu o faţa albă, goală şi nelămurită. “the boulder“ încep să gesticulez alarmată un rotocol cu ambele mâini, “a! the rock you mean!“ îmi răspunde cu un accent rusesc, o minune, şi faţa luminată de înţelegere. Am dat de un rus! Sunt salvată 😉 Ne duce băiatul înapoi pe drum, pentru că bineînţeles am trecut pe lângă punctul în care trebuia s-o cotim şi spre groază mea o ia pe un strat de zăpadă proţăpit între două stânci. Deh, dacă ei pot, eu de ce n-aş merge. Noroc cu băiatul ăsta pentru că altfel n-am fi găsit piatra, ascunsă bine vederii, sub creasta stâncii, la capătul “aleii“ de zăpadă. De bucurie nici că mi-a mai păsat cât e ceasul, m-am uitat, m-am minunat, am dat rotocoale şi m-am trezit în faţa întrebării: oare am curajul să stau pe ea?

Că să înţelegeţi mai bine: bolovanul ăsta, de poate un metru lăţime este suspendat între două stânci, sub el se întinde nimicul pentru 241 de metri (un bloc cu 10 etaje are în jur de 25-30 de metri), apoi încă 735 de metri în gradient până ajungi în apele fiordului.

aproape de nori
Oricat de greu ar fi traseul tot iti vine sa oftezi in fata frumusetii lui. Bine, si de oboseala 😉
terenul este un pic altfel decat la Preikestolen, aici este teren expus, cu placi mari si vegetatie redusa
cand urci ai impresia ca nu se mai termina
conditiile meteo difera pe fiecare portiune a traseului si ar fi bine sa fii pregatit. Eu am crezut ca sunt. N-a fost cazul.
momonelul cu directii
in sfarsit vedem capatul de drum!
Mai aproape, atunci cand pierd notiunea timpului si sunt fericita. Am ajuns! Am reusit!
locul de popas al rusilor. Ce noroc!

Continuarea … data viitoare! ADICA AICI!

Am aflat ca exista si un concurs in cautare de cele mai reusite poze de vacante, la blogatu, asa ca ne inscriem si noi cu pietrele noastre. Detalii aici.

Autor: Kadia

Ceea ce descoperi tu de capul tau este mult mai interesant decât ceea ce descoperă altcineva pentru tine – este ca diferența dintre o căsătorie din dragoste și una aranjată.

26 de gânduri

  1. Imi plac postarile tale ,par asa de pline de savoare ,nu prea are cum sa nu iti placa, mai lipseste cateva filmari video si deja putem spune ca este prezentator.

    1. Multumesc, m-am gandit si la filmarile video insa pentru asta trebuie sa-mi dezgrop camera video si mai ales sa gasesc pe unde ii sunt firele necesare pentru ca-i un model destul de vechiut. Si mai trebuie sa-mi cumpar modulele ce-mi ofera acces la filme si alte. Deocamdata sunt asa, la minima rezistenta, cu toate ca dedic din ce in ce mai mult timp blogului 😉

  2. Multumesc pentru acest post, a fost lectura mea de dimineata, la o cafeluta cu muult lapte. M-ai facut sa ma simt mai bine. Mi-a placut cum ai spus ca injurai comoditatea cartofului si eu zic la fel cand mor pe traseu, ca o sa ma antrenez mai mult…dar odata ajunsa in zona canapelei…:( Oricum, rasplata cand ajungi la capatul traseului este asa de mare incat uiti tot ce ai tras.

    1. :)))) Si eu ador cafeaua cu muuuult lapte! Iar cat despre promisiunile de antrenament, nu stiu daca m-am atins de vreo 5 ori de masinarie de atunci 😦 Imi plac satisfactiile enorme pe care ti le da o reusita din asta, mai ales cand traseul este considerat foarte greu. Ma simt foarte mandra ca nu am abandonat, desi am fost de cateva ori in punctul „nu pot s-o fac! Fir-ar sa fie de ce nu m-am tinut de antrenamente!”

    1. :))))))) Nu realizezi exact cat de periculos e decat atunci cand simti ca ti se inmoaie genunchii si esti pe o piatra, rotunda, deasupra haului fara franghii sau alte sisteme de ancorare. Esti doar tu si orice greseala e fatala. Nimeni nu te poate prinde sau salva.
      Cu toate astea nu poti sa nu o faci, dupa ce calatoresti 2000km si apoi urci pe un traseu foarte dificil? E ca si cum ar lua farmacistele tort de morcovi si iepurasul ar zice „bleah”!

  3. Nu stiu de ce ar merge cineva pe asa locuri daca nu e pedepsit pentru ca a facut ceva extrem de rau :)) Adica mie mi se pare tortura curata :))))
    Eu cand imi imaginez o vacanta, o excursie ma vad undeva la soare sub palmieri cu un suc de cocos in mana si privind femei goale :)))

    1. Vai, Ninule, ce vacanta plicticoasa iti doresti tu! As muri daca ar trebui sa fac asta. De fapt, cred ca nu. Dupa cum spunea Vlad sigur voi gasi un pliant pe undeva pe insula aia cu ceva interesant gen pestera, traseu prin padure, un crater de munte sau vreo adancitura cu oase pe undeva si l-as tàrà de la tzatze pe bietul om.

      1. Dupa un traseu de kjeragbolten merge o portie suc de cocos servita de una sau doua femei goale . ( mai multe nu cred ca mai merg dupa traseu }

  4. Ce locuri frumoase ai văzut. Mulțumesc că ne-ai luat și pe noi ! Pentru mine e chiar singura șansă să ajung până la pietroiul ăla, nu sunt genul care escaladează, deși îmi place muntele ! 😀

    1. Cu placere! Dupa vacanta asta am hotarat ca vom mai face genul acesta de excursii. Imi place foarte mult muntele si ma simt foarte bine cand reusiesc sa-mi ating cate o tinta mai greu de obtinut.

  5. Cat de nervos a venit si Ionut acasa din ultima plimbare pe munte, din cauza ca nu l-am avertizat(de parca ma credea, daca ii spuneam) ca urcusul se face pe lanturi si ca nu este deloc usor. :))
    Dar a meritat sa va chinuiti, chiar si printre picaturile de ploaie, pentru peisajele astea.

    1. Ce mama buna esti tu! Eu l-as fi trimis cu o palma dupa ceafa sa studieze pe internet traseul, harta si povestirilor altora inainte sa se decida ce traseu vrea sa faca. N-are nicio scuza in ziua de azi sa nu fie informat si mai ales sa-si acuze mama pentru neinformarea lui 😉
      A meritat fiecare strop de transpiratie si durere musculara pentru ca este unul dintre cele mai frumoase trasee montane pe care l-as reface oricand!

  6. vaaaaaai de mineeee…. sa te urci (sau sa te cobori) pe bolovanul ala? nu te-ai gandit ca poate aluneci, sau te impiedici? inteleg sporturile extreme, dar cu coarda si ham :)) ! ma ia cu ameteala numai uitandu-ma la poze cu pietroiul….

    1. m-am gandit la toate astea, dar dupa ce m-am urcat. Altfel, m-ar fi parasit curajul. Uneori sunt tipi cu coarda dispusi sa-si imprumute echipamentul, dar daca ai incredere in muschii proprii n-ai de ce sa te sperii, trebuie doar sa fii extrem de grijulie. Se poate. Din cate stiu eu nu au fost prea multe accidente in zona.

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s