a saptea zi in Berlin

Publicat de

Abia acum am început să simt oboseala şi mai domolesc pasul, dar nu foarte mult. Aveam în plan să ajung pe Friedrichstrasse şi s-o iau în partea opusă spre Checkpoint Charlie şi să ajung la Jüdisches Museum. Numai că vremea n-a mai ţinut cu mine aşa că tot traseul l-am făcut printre picături de ploaie pe care le-am ignorat cu desăvârşire, mi-am făcut pozele şi am ajuns la muzeu unde am petrecut câteva ore.

Ce-i cu Checkpoint Charlie? Este unul dintre cele mai îndrăgite locuri în cărţile şi filmele cu spioni şi războiul rece, fiind principalul punct de trecere a graniţei folosit de forţele aliate. De ce Charlie? Pentru că era al treilea punct de trecere: C – Charlie din alfabetul fonetic NATO. Astăzi este doar un loc turistic foarte îndrăgit, alături aflandu-se Haus am Checkpoint Charlie, un muzeu plin de fotografii şi povesti de trecere frauduloasă a zidului, precum şi o expoziţie în aer liber cu bucăţi de zid, desenate, decorate şi cu informaţii despre Războiul Rece.
Sinceră să fiu eu nu pricep de unde simpatia pentru americani pentru că bănuiesc că nu le-a plăcut să fie bombardaţi. Dar probabil are efect la turişti.
Jüdisches Museum este unul dintre cele mai mari muzee evreieşti din Europa şi prezintă istoria evreilor germani de la venirea lor odată cu românii până în prezent. Muzeul are două clădiri, una mai veche, clasică pe unde se intra şi unde eşti controlat mai rău că la avion, treci printr-un detector de metale şi bagajul printr-un scaner şi ajungi la casa de bilete (destul de ieftin doar 5€ pentru colecţiile permanente), apoi îţi laşi bagajul la garderoba şi intri în a două clădire a muzeului. Arhitectură acesteia m-a lăsat cu gura căscată, este absolut impresionantă şi, zic ei, plină de simboluri. Partea de simboluri n-am simţit-o, dar jocul de lumini-umbre, spaţiu închis, strâmt, rece, umed şi întunecos, contrastând cu săli mari, luminoase şi călduroase a fost mai mult decât impresionant. Muzeul începe printr-o serie întreaga de coridoare, cu vitrine „în doliu” în care sunt prezentate câteva obiecte aparţinând victimelor holocaustului şi poveştile acestora. Este atât de tristă şi-ţi lasă o impresie atât de puternică încât pleci ameţit chiar dacă nu eşti emoţional implicat de la început. Apoi urci până la ultimul etaj unde începe cu istoria venirii şi organizarea comunităţilor evreieşti, munca grea, posibilităţile reduse de a se integra în societatea creştină. M-a impresionat povestea lui Glickl bas Judah Leib, o femeie care a trăit între 1646–1724 in Hamburg şi care a ţinut un jurnal descriindu-şi viaţa zilnică, frământările sociale, probleme casnice sau ale societăţii, un jurnal de 30 de ani, ţinut pentru copii ei, în care se descrie atât rolul femeii în societatea evreiască cât şi condiţiile de viaţa. O realizare incredibilă, pentru o femeie educată, capabilă să scrie în secolul 17 şi mai ales povestea ei cu final trist. A fost căsătorită şi a făcut 14 copii, dintre care 12 au supravieţuit, pe lângă treburile casnice, Glickl îşi ajuta soţul, comerciant de bijuterii, ceea ce i-a permis după moartea acestuia să-i continue afacerea, menţinând contactele de afaceri pe care le avea. A făcut-o cu atât pricepere şi seriozitate încât a fost una dintre puţinele femei de succes în meseria ei, o meserie grea care necesită călătorii, în condiţii grele şi nesigure. La 55 de ani se recăsătoreşte, însă al doilea soţ pierde averea familiei, intra în faliment şi la moartea lui o lasă săracă lipită pământului.
Povestea lui Glickl şi a jurnalului ei ocupă aproape jumătate de etaj, dar m-a impresionat enorm de mult. M-a făcut să-mi privesc blogul cu alţi ochi şi pentru că eram în căutare de „nişă” acum ştiu ce vreau să fie: un jurnal pentru copiii şi nepoţii mei. Poate internetul nu va mai exista, însă pot oricând să mi-l printez sub formă de carte, cu ideile, părerile şi experientele mele de zi cu zi, oricât de banale mi s-ar părea mie, poate peste 30 de ani jurnalul meu va fi o fereastră spre trecut pentru nepoţii mei.
Drumurile comerciale, obiceiurile şi organizarea comunităţilor evreieşti m-au interesat foarte mult şi a fost partea mea preferată din muzeu, aducandu-mi aminte de cartea lui Marek Halter, Cabalistul din Praga, în care este prezentată povestea unei comunităţi evreieşti şi viaţa grea, lipsa alegerilor, opresiunea din partea creştinilor, drumurile grele şi pericolul lor. O carte care mie mi-a plăcut enorm de mult pentru că mi-a deschis ochii spre o societate nu foarte cunoscută mie, spre o lume pierdută în negură timpului şi care descrie călătorii pe care mi-aş fi dorit să le fac. În acelaşi timp, că femeie în acele vremuri aveai foarte puţine alegeri de făcut, chiar şi pentru femeile din clase sociale privilegiate.
Intorcandu-mă la muzeu: în continuare sunt prezentaţi evrei de seamă, filozofi, artişti, poeţi mai cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi din diverse perioade, apoi urmând linia istorică sunt vizualizate ororile războiului şi fugă spre necunoscut sau încercările de rezistenţă. Poţi ascultă şi vedea filme, poţi citi cărţi, documente sau poţi urmări numeroasele fotografii şi poveştile lor.
Arhitectură deosebită a clădirii mă face să recomand muzeul chiar şi celor care nu sunt interesaţi de istoria evreilor germani.

o replica a gheretei de la trecerea granitei, cea reala este in muzeul din spate
atractia steagurilor americanesti
o imagine plina de inteles
resturile zidului adunate intr-o expozitie in aer liber
cele doua cladiri ale muzeului
macheta celor doua cladiri
coridoarele subsolului (la intrarea in muzeu)
ferestre asimetrice si atipice
n-am gasit un perete cu acelasi model de ferestra
o parte a muzeului numita „Void” simbolizand lipsa evreilor din societatea germana de dupa al doilea razboi mondial
in „Garden of Exile”
printre coloanele Gradinii Exilului
Shalechet (Fallen Leaves) intr-o sectiune de „Void”
Shalechet (Fallen Leaves)
zona de vizionare ale unor filme documentare
inceputurile comunitatii evreiesti din Germania
calatoriile comerciantilor pe la 1700 atunci cand Glickl isi scria jurnalul vietii ei

Seara zilei am incheiat-o la StatOpera (va urma).

9 comentarii

  1. cred ca ideea de jurnal pentru blog este o alegere excelenta dar banuiesc ca este mai solicitanta, nu vei putea sari zilele si va trebui sa postezi mult si des…dar merita, daca reusesti sa te tii de chestia asta, va iesi ceva deosebit, oricum ai un blog extrem de deosebit. Succes!
    PS Fotografiile si muzeul sunt impresionante.

    1. Multumesc frumos pentru incurajari! Mai dificil mi se pare sa gasesti in fiecare zi ceva de spus chiar si atunci cand esti foarte obosit sau lipsit de inspiratie. Cred insa ca poate fi interesant de realizat si sper eu de citit atat acum, in prezent cat si in viitor.

  2. Vezi Kadia… si eu mi-am batut capul cu chestiunile astea si m-am intrebat de ce dupa ce au dat cu bomba atomica peste Japonezi acu japonezii sant cei mai mari admiratori ai Americii, m-am intrebat de ce Romanii dupa ce au fost bombardati de Americani si Ploiestiul distrus mii de femei si copii au fost omorati totusi si-au dorit foarte mult ca sa ajunga sub ocupatia Americana sub care ne aflam acum.
    M-am intrebat si eu de ce Germanii dupa ce au fost decimati (poate e putin spus) de catre Americani continua sa se afle sub ocupatie si li se pare totul OK chiar daca Rusii s-au retras de mult … cred ca raspunsul e Coca Cola si Mc Donalds… adica Americanii dupa ce omoara tot ce misca… apar imediat cu Coca Cola si Mc Donalds si o imprastie peste supravietuitori si aceia vrajiti de abundenta uita tot ce li s-a intimplat… e tare ciudata treaba !

    1. Eu zic ca este foarte multa propaganda la mijloc si un fel de spalare de creieri in masa. Ori un tip de sociopatie colectiva, cu motivatie verde ca banii lor.

  3. Cand mi-am facut blogul, una dintre ideile ascunse pe care le aveam era sa imi astern gandurile, sa le citeasca Ionut cand eu nu voi mai fi. Dar m-am razgandit, pentru ca blogul nu este locul intim de care aveam eu nevoie pentru asa ceva.

    1. Eu ma gandesc in continuare ca este o idee buna, oricum gandurile mele intime sau starile mele sufletesti nu mi le-as dezvalui copiilor sau nepotilor, dar modul de viata, calatoriile, invatamintele trase, cartile citite, retetele testate sau fotografiile mele sunt ceea ce mi-as dori sa le las amintire. Ca albumele vechi de poze din familie in care imi arata bunica pe tatal ei, portul popular si sarbatorile de cand era copila.

      1. Asta-i o amintire buna pentru o fetita. Fiindca un baiat ar gandi „oaoaoaaoaaaaa ce demodata era mama mare! Ia uite bahh ce telefoane cat caramida aveau astia!! mwaaaa ce televizoare, uuuuuiiii aveau masinile 4 roti si mergeau pe pamant!”. Ce-i drept probabil fata ar avea atitudinea aia „oaaaa ce draguta era mama mare, da’ uite aici i-ar fi stat mai bine cu parul mai lung, ce bluze aveau, uite ce feminine erau pe vremea aia!!! Si nici cercel in nas…!!!”

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s