apusul unei vieți

Sunt zile în care nu-mi vine să mă ridic din pat. Acele zile în care nimic nu are sens, în care am impresia că trăiesc în reluare, că nimic nu avansează și nimic nu merge. Zile în care îmi vine să mă proțăpesc în mijlocul camerei și să urlu cât mă țin plămânii și corzile vocale. Zile în care văd doar griul din viața mea, doar acele lucruri, situații si probleme pe care le rumeg continuu în mintea mea, ascunse în spatele activităților de rutină zilnică. Acele zile cenușii și tensionate fără să am propriu-zis motive. Sau cu motive pe care le raționalizezi de le ia mau și devin neimportante, dar tot te supără. Doar că acum te mai simți și nejustificată să te simți așa. Hei, ai o viață pe care alții o invidiază, chiar dacă n-au idee s-o trăiască pe a lor, din exterior totul pare roz în viața oricui altcuiva.

A murit mamaie. Pe 23 iulie. Era timpul, poate, o femeie de 84 de ani, la țară, singură, bolnavă. A murit de cancer, probabil în spital. Nu știu detalii. Nu m-am dus la înmormântare. Din n motive. O moarte n-o planifici, așa că te ia pe nepregătite. N-am pașaport. Mă duc mâine să-l ridic de la ambasadă. În Oslo, la o oră de mers cu avionul sau 7 ore cu trenul. Am ales varianta scurtă, de data asta chiar mai ieftină. Apoi, nu vreau să văd familia repezindu-se cu acuze: de ce nu am făcut, de ce nu am dres, vai cât de dor i-a fost mămăii de mine, am uitat de ea, și de ei, de toți. Nu!

Nu vreau să văd schimbat locul în care am cele mai frumoase amintiri din copilăria mea, nu vreau să văd goliciunea, amărealea, tristețea unei case bătrânești fără bătrânii ei. Nu vreau să schimb rozul copilăriei mele cu negrul amar. Mamaie nu mai este și nimic din ce aș face eu acum n-o s-o aducă înapoi, tânără, în putere și veselă, întotdeauna cu o poveste de spus, așa cum mi-o amintesc eu. Dar, oricât îmi spun eu mie că nu se mai chinuie, tot am un nor negru deasupra mea și îmi vine să mă ghemuiesc înapoi în pat, printre amintirile cu pere roșii, altoite de tataie, cu drumurile la moară, de 20 de km dus-întors, din cauza căror îmi place acum să merg, și de fiecare dată când sunt supărată merg până mă simt mai bine, de serile la poartă prinzând licurici sau vânând stele căzătoare, de poveștile în miez de noapte neagră cum ai numai la tară, fără luminare stradală. Dar ca și mamaie, acea lume nu mai este, satul s-a modernizat și nu prea, poienile s-au privatizat și au garduri, oamenii își numără grăunțele și fac încă două garduri. Mamaie, în lumea copilăriei mele, trăiește doar în amintirea mea, a tatălui meu, a surorilor lui, a mătușilor mele, a verișorilor mei, a celor din generația mea, poate. În realitate a rămas doar o umbră gri. Nu am poze, am doar povești și amintiri imperfecte și idilice.

Fie-ți tărâna ușoară, mamaie!

Autor: Kadia

Ceea ce descoperi tu de capul tau este mult mai interesant decât ceea ce descoperă altcineva pentru tine – este ca diferența dintre o căsătorie din dragoste și una aranjată.

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s