Îmi place de mor aerul oriental pe care l-a căpătat blogul meu de când am început să scriu despre aventurile noastre orientale așa că zic să scriu mai departe cu topul celor ce mi-au plăcut la (aproape) vecinii nostri. Prefer să mă gândesc la ceea ce mi-a plăcut, nu de alta, dar pozele arată extraordinar și amintirile mele deja înghesuie părțile plăcute în față, pentru accesare mai ușoară. Voi aminti și gura de praf, baia de soare arzător, taximetriștii hoți, țiganii cerșetori pozând în sirieni refugiați și tot ceea ce mai înseamnă balcani, dar astea în alt top, după ce îmi trece euforia de vacanță proapătă. Așadar, cele mai plăcute zece amintiri din Turcia sunt:
1. Mâncarea
Ar trebui să scriu categoria asta cu majuscule pentru că este fără dubiu în topul plăcerilor orientale. Mă tot mir cum naiba m-am întors doar cu jumătate de kg în plus pe cântar, în condițiile în care am mâncat aproape continuu tot felul de minuni, începând cu covrigii de pe stradă (ei, și uite de unde au apărut simigeriile, după cum mi-a atras atenția, plin de încântare, Vlad), continuând cu hummus și tot felul de cremuțe în lipie mai mult sau mai puțin crescută, apoi kebab în sute de variante și legume pe gratar. N-am avut în viața mea atâtea probleme să-mi aleg mâncarea, aș fi gustat din toate. M-am ferit doar de peștele proaspăt pentru că drumul dispre hotel trecea peste pod, printr-un miros tare greu, datorat pescarilor, foarte harnici, care adunau găleți întregi de pești vii – morți, puși la grămadă. În schimb nu m-am dat în lături de la baclavale, înghețată – care are o textură incredibilă, care întrece orice gelaterie italienească (din Geneva, poate alea din Italia să-mi schimbe părerea) și pepene feliat de vânzătorii ambulanți.
2. Pisicile
Deja am scris despre asta dar încă nu-mi revin de câte pisici am văzut în țara asta, ba chiar m-am împrietenit cu grupurile de pisici de pe diverse tarlale pe lângă care treceam zilnic. Evident că a ajutat faptul că le hrăneam și la dus și la întors, dar ceea ce m-am mirat mai mult decât orice este că mai degrabă se voiau mângâiate și alintate decât hrănite. Evident, nu toate. Unele erau atât de slabe și amărâte că n-aveau chef de iubăreală, așa că m-am ales și cu vreo două zgârieturi anemice.
3. Bosfor
Probabil din cauză că-s vărsătoare, mă simt atrasă de orice fel de apă, iar Strâmtoarea Istanbul nu a făcut excepție, poate pentru că încercam să scap de zăpușeala zilei, mai amarnic simțită pe străduțele înguste și înghesuite din oraș. De aceea am făcut de două ori turul pe apă, între cele două poduri care unesc partea europeană, Rumelia, de partea asiatică, Anatolia. Mi-ar fi plăcut enorm de mult să ajungem la Marea Neagră, ba chiar am pestilențiat bieții recepționeri de la hotel vreo 2 zile cu întrebări până când am cedat și am acceptat singura lor variantă, completată cu o vizită la un palat, care s-a dovedit a fi închis, pe motiv de zi de luni. Nu pricepeau, săracii, de ce aș vrea să merg până la Marea Neagră, că nu-i nimic după al doilea pod, Fatih Sultan Mehmet (Bosporus II), doar sălbăticie – exact ceea ce voiam să vad: contactul dintre cele două mări, una salmastră, alta sărată, una rece, alta caldă – informații oferite cu dărnicie de ghid. Nu știam că există o diferentă de 9 grade între cele două mări.
4. Yerebatan Sarayı
Este genul acela de loc pe care îl vezi în 15 minute și rămâi impresionat pe viață. Poate tot din cauza apei, ori coloanele în semiîntuneric, umezeala, podețele șubrede, capetele de coloană sculptate sub formă de Meduză. Nu am cuvinte să descriu senzațiile, orice descriere mi se pare lipsită de conținut, este genul de loc care trebuie văzut, simțit (la propriu, pentru că te cam picură). Noroc cu Dan Brown și cartea lui, care a adus un pic de savoare locului. Eu încă n-am ajuns la partea asta din carte, dar Vlad, da, așa că am avut parte de un preambul.
5. Muzeul de arheologie
Care, din păcate, era în renovare, dar majoritatea clădirilor istorice din Istanbul aveau schele în jurul lor așa că atunci când am ajuns să-l vizităm eram deja obișnuiți să ne uităm printre schele și zăbrele. Însă, mormântul lui Alexandru cel Mare a meritat drumul prin cladirea răcoroasă și întunecoasă, plus artefactele din Troia, unde n-am apucat să mai ajungem, deși ni s-a oferit o excursie privată de o zi pentru 1000 de euro, dar am zis pas.
6. Moschei
Până la urmă cred că toate acestea, la grămadă, sunt simbolul orașului, chiar dacă ei împing în față Ayasofya (sau Hagia Sophia) ca simbol al mărinimiei și respectului lor față de alte culturi și religii (haida deh!). Am rămas cu gura căscată auzind inepțiile ghidului care într-o engleză aproximativă descria cât de îngăduitori sunt ei cu creștinii, cum n-au distrus ei monumente, doar le-au spoit pe deasupra și refolosit în scopurile lor. Un lucru pe care l-am reținut este că Ayasofya a fost ridicată în 3 ani – este o clădire imensă, care și-n ziua de azi ar fi greu de făcut așa repede, dar am primit și explicația: toate coloanele au fost refolosite din templele grecești care, odată cu creștinizarea populației, au devenit „inutile”.
Cea mai renumită, Sultan Ahmet Mosque sau Blue Mosque este și cea mai aglomerată, dar cele 6 minarete îi dau un aer de măreție aparte. Numărul de minarete variază în funcție de moscheie, se pare că oricine poate ridica o moscheie (dacă are finanțele) dar doar cu un singur minaret. Cele care au două sau mai multe turnulete din alea (mai nou dotate cu difuzoare moderne) sunt ridicate de membrii familiei regale.
7. Topkapi Sarayı
Istoric vorbind a meritat vizitat pentru că oferă însă o altă perspectivă asupra lecțiilor de istorie, chiar și așa vagi cum mi le aduc eu aminte, au rămas însă foarte puține artefacte, doar zidurile și împărțirea curților, însă puteam să-mi imaginez cu ușurință concurența, intrigile și viața deloc ușoară între zidurile palatului. Cu atatea filme istorice am reînceput să citesc câte ceva și concluzia clară este că de-a lungul istoriei speranța cea mai mică de viață o aveau nobilii cu funcții politice. Dar măcar trăiau intens. Cam așa și cu sultanii – care aveau ei peste 200 de neveste în harem, dar tot mama lor alegea nevasta principală și puteau să aibă 50 de feciori, dar care se omorau între ei ca să rămână unul singur moștenitor. Cică aveau o singura regula: fără vărsare de sânge.
8. cafeaua, ceaiul și limonadele
Cafeaua turcească este cea care m-a făcut pe mine să zic că n-o să beau vreodată cafea, ceea ce am respectat până în ultimul an de doctorat, când aveam nevoie de orice ajutor ca să nu adorm cu capul în articole. Cea testată în Turcia nu mi s-a mai părut atât de îngrozitoare, e adevărat că am luat de fiecare dată varianta dulce. Ce mi se pare îngrijorător este faptul că nici măcar n-am considerat-o prea tare. E clar: trebuie să reduc numărul de cafele zilnice. Limonada turcească este însă o adevărată desfătare, mai ales când te bate soare în cap și te-ai înroșit ca un rac fiert. Cu multă gheață, neaparat homemade, eventual și cu măr verde. Am rămas cu o singură dorință nesatisfăcută: ceaiul turcesc, peste tot vedeam paharele de ceai, pe care mi le-am cumpărat, plus o grămadă de ceaiuri ca să le încerc acasă, la răcoare.
9. terasele
Nu am testat nici pe departe atât de multe pe cât mi-am dorit, însă cele pe care am urcat mi-au oferit mai mult decât o masă bună. Singurul dezavantaj: nu au pisici pe care să le hrănești pe sub masă, în schimb poți admira orașul de sus, iar spre deosebire de acoperișurile gri și murdare ale New-Yorkului, în Istanbul e o plăcere să fii la înălțime.
10. spice bazar
Chiar dacă nu-s deloc amatoare de bazare, munții de condimente m-au impresionat, suficient să mă întreb cât de veche o fi marfa și dacă se mai simte ceva aromă. Curry-ul încă se simțea plutind greu în aer, dar restul aromelor erau mai vagi. Am testat niște ceai vărsat de mere, de aproape se mai simțea ceva aromă. Oricum m-am întors cu o pungă imensă de condimente pentru că n-am putut pleca fără a le încerca acasă. Nu, nu m-am târguit, deși am primit ceaiurile cu vreo 2 lire mai putin, dar unul dintre paharele de ceai mi s-a spart în bagaj 😦