„scotocea prin bibliotecă după cărți de astronomie și le devora, arzând de nerăbdare să se întoarcă pe acoperiș și să pună în practică ce învățase. Era pentru el un fel de acasă: un loc cald, sigur și departe de oameni, unde își găsea alinarea în lucruri care erau la milioane de ani‐lumină depărtare”

Îmi pregătisem o introducere perfectă pentru cartea asta, despre ce înseamnă acasă pentru mine, doar că în loc să scriu despre carte, am ajuns să scriu despre cum ar trebui să fie un oraș ca să fie acasă, un subiect care mă preocupă, aș zice chiar obsesiv, în perioada aceasta. Până la urmă asta face ca o carte să fie plăcută sau nu, să fie despre un subiect cu care poți relaționa. Ei bine, Simon Toyne mi-a oferit acest ceva în Turnul și din punctul meu de vedere, această idee a nevoii de a pleca acasă a fost cea mai interesantă. Și ca să fie una caldă, alta rece, fiind ultima carte din trilogia Sancti, finalul care se anunță un nou început este ideea deja fumată, care pe mine m-a lăsat rece. O altă reușită a autorului, care merită menționată, bineînțeles din punctul meu de vedere, foarte subiectiv, este faptul că unul dintre personajele principale, deși este leșinat sau legat de pat aproape toată cartea, reușește să fie unul dintre cele mai influențiale caractere din poveste. Jos pălăria pentru reușită! Nu glumesc, cartea merită citită, poate și numai pentru acest mic amănunt, deși eu zic că are mai multe puncte bune și mi se pare o lectură de vacanță antrenantă și plăcută.

Ce mi-a plăcut:

– începutul. Nu mă așteptam să mai fiu surprinsă, după celelalte două cărți. De fapt, mă așteptam la sfârșit, pentru că dragostea învinge totul, nu-i așa (?!), dar felul care a început cartea m-a ținut în priza, cam până pe la jumătate a fost o plăcere s-o citesc, apoi a devenit o lectură plăcută, dar previzibilă.

– personajul (nou) în căutarea iubirii pierdute. Nu știu dacă există genul ăsta de oameni în realitate, mai ales în lumea modernă, egoistă și egocentrică, dar l-am simpatizat ca personaj.

– imagistica, decorul sau cum vreți să-i spuneți. Mi-a plăcut modul în care descrie locurile și reușește să creeze imagini vizuale.

Ce nu mi-a plăcut:

– Liv, care de-a lungul cărților mi să părut doar o carcasa posedată de diverse entități, idee care ar fi mers mai degraba într-un SF. Mai ales în acest ultim volum, Liv pare ștearsă, acționează impulsiv, fără să știe de ce, având doar siguranța nevoii. Privită așa, mie mi se pare mai degrabă o candidată la o cameră capitonată într-un spital, decât ca Mesia sau Eva sau acel cineva avut în minte de scriitor.

– distrugerea bibliotecii. Dar asta e o problemă personală cu oricine îndrăznește să distrugă (mai ales cărți și manuscrise). Nu-mi place să citesc despre așa ceva, mă apucă impulsiv o ură intensă și văd negru în fața ochilor. Îmi plus, îmi plăcea foarte mult sistemul inventat pentru protecția carților.

– nu înțeleg de ce se numește Turnul când de fapt foarte puțină „acțiune” se întâmplă în acest turn, devenit impotent din cauza bolii. Cred că i s-ar fi potrivit mai bine Gradina, dar cred că n-ar mai fi fost așa de incitant.

– schimbarea tematicii, dintr-un thriller religios într-un roman polițist cu tente SF. Din punctul ăsta de vedere cel mai mult mi-a plăcut prima carte, Sanctus. Și ca să fiu rea până la capăt, eu n-aș fi continuat cu celelalte două cărți, deși mi-au plăcut ca poveste, ritm, descrieri, dar parcă nu se mai potrivesc cu prima.

————————————————

Ca Ambasador de brand Strada Ficțiunii, cărțile îmi sunt oferite de Editura ALLFA, însă recomandările și părerile scrise pe blog îmi aparțin.