Nu eu. Titlul îi aparține unei cărți de Andrew Nicoll, un scoțian care s-a decis să scrie povești și, zic eu, le scrie bine.
Deplâng moartea poveştii. M-am săturat de cărţi în care personajele stau şi se uită pe pereţi, torturate de lipsa de sens a vieţii. – Andrew Nicoll
Prin primăvară citeam cartea sus-menționată și într-o pauză la lucru, n-am ce face decât să-mi aduc la zi situația cititului pe goodreads, un site care s-a grăbit să trimită modificarile făcute pe twitter, unde am primit următorul mesaj:
Mi-a luat câteva minute de cercetări ca să realizez că omu` chiar era autorul cărții și am dus o discuție destul de scurtă, terminată cu recomandarea de a citi a doua lui carte, tocmai apărută la editura ALL „A fost odată ca niciodată”, plan deocamdată nerealizat. În orice caz, mie mi se pare haios un autor care stă pe twitter și-și vânează cărțile, așa că vă invit să-l vedeți, ascultați și discutați cu dânsul la Gaudeamus, astăzi de la ora 13.00.
Cartea este haiosă, cu o poveste aproape neverosimilă, dar care se pare că are un sâmbure de adevăr: Otto Witte, un circar german care s-a lăudat c-ar fi fost regele Albaniei pentru câteva zile. Pentru mine a fost una dintre cărțile de 4 stele (din 5) de anul acesta, distractivă și ușurică la prima vedere, dar plină de opinii și principii interesante., de exemplu:
E ca și cum ne-am petrece toată viața în sala de așteptare a unei gări, bând ceașcă după ceașcă de cafea, mereu cu aceiași oameni, plimbând ziarul de la unul la altul, făcând tot ce ne stă în putință ca să se scurgă timpul mai repede, în vreme ce afară oamenii trec buluc – fete drăgălașe și bărbați inteligenți, eroi și oameni de știință, genii și oameni simpli, cu miile. Nu-i întâlnim niciodată, nu le vorbim niciodată și nu le auzim poveștile. Noi stăm în sala de așteptare, cu aceiași oameni și același ziar, așteptând să sune clopoțelul și să dăm fuga pe peron și, poate de vreo zece ori într-o viață de om, să ne uităm cum un tren trage în gară, să trăim ceva memorabil înainte de a ne întoarce în sala de așteptare.
Normal că e prima mea reacție a fost să-l caut pe Otto Witte pe google, da, a existat, are și propria pagină de wiki, fiind sursă de inspirație pentru mai mulți scriitori. Versiunea lui Andrew Nicoll are multe nuanțe fantastice și nerealiste, dar îmi place să cred că se apropie destul de mult de versunea originală a circarului mitoman. #decitit
Faina recomandare, am sa arunc si eu un ochisor. Astazi ar fi trebuit sa fiu la Gaudeamus dar sunt prea racita si nu am vrut sa merg sa imi imprastii virusii pe acolo. Asta, poate anul viitor voi fi mai sanatoasa si apta.
M-a convins si pe mine Iulia sa iau cartea aceasta si sa cer si autograf. Toata lumea e super entuziasmata de AN. Se pare ca am ramas singura care nu e deloc impresionata. Am fost dezamagita si la targ unde am incercat sa leg doua vorbe cu el dar… nu stiu, poate ca era obosit.
Mie mi-a fost greu sa trec de prima parte cu mosu’ ala disgratios, povestea in sine e amuzanta prin absurdul ei, iar din cand in cand are niste glume f. reusite.